Ce ciudată e ființa umană...

Se aruncă nebună-n tumult,

Se iubește și cade în capcană;

Ce-i puțin, ea dorește mai mult.

Dragostea îi e mereu sacrificiu;

Cel avut, e ades renegat.

Nu-i valoare, e numai deliciu,

Iar fidelu-i monoton , expirat.

Tot ce-a fost altădată iubire,

De năvalnică, oarbă dorință,

Nepăsare-i, de nu-i ”ne” simțire;

E rutină, nimic, neputință.

Explicație sumară ar fi;

Timpul trece și sapă rigole,

Întâlnitu-i banal, zi de zi,

Riduri, scurgeri de ani, zile, ore.

Jocul dragostei tale dispare;

Te sărută pe frunte din milă.

Libidoul etern, nu-l mai are;

Sexu-îl face arar și din silă.

Fulgerarea de piept nu mai e;

Stai la masă, în pat, e totuna.

Gândul zboară, la cine, sau ce;

Te ferești de atingeri... cu luna.

Copiezi,” anormal”, din natură;

Neleal, fără griji, doar cuplarea...

Scopul e doar instinct, aventură;

Viața-i  schimb, adulter,încercarea.

Poate fi doar exces de-analiză.

Cuplul vrea libertate... oftează.

Nu frumos, ci defectul e miză;

Nu ce ai, ce-are altul, contează.

Sau e doar o statistică, calcul.

Poligami, din demult am luat lecții.

Preferăm animalic, tot altul;

Cu efect... de progres în selecții.

Ce e mult, ni se pare puțin.

De iubiri, ne vrem veșnic capcane.

Vrem carnaj de plăcere, din plin...

Ce ciudați suntem... ființe umane.

07.06.2010