|
Mă doare rău acum când trec prin faţa porţii.
Este linişte deplină ca-n toiul nopţii.
A rămas ceasul vechi atârnat în poartă;
Aceeaşi oră de ani de zile o arată.
E uzina unde am lucrat atâţia ani,
Pe poarta ei a trecut mulţime de “barosani”.
Acum totul e pustiu, aleile sunt goale,
Duc şi ele dorul ropotului de picioare.
Mi-e dor de zgomotul de altădată,
De aglomeraţia din poartă.
De muncitorii care i-am avut
Şi clipele frumoase ce le-am petrecut.
De sirena ce ne grăbea la intrare,
De mirosul de la vestiare.
De pauza de masă când răsfoiam ziare
Şi halatul meu albastru… unde-o fi oare?
Mi-e dor de mirosul cocsului din turnătorie,
De mulţimea fuşăraielor “made sculărie”.
De flacăra din forjă ce ne ardea-n spate,
Dar ce fac, visez? Aşa ceva nu se mai poate!
Au rămas maşinile unelte conservate,
Piese de calitate pe ele nu se mai poate.
Nu mai sunt de mult acei muncitori calificaţi;
Am uitat când lucram duminica şi stăteam marţi.
Acum stresul este boală naţională,
Atunci nu credeam că uzina o să moară.
E bine de-acum să ştim şi să luăm aminte,
Indiferent ce va fi, viaţa merge înainte!
|