Pasim tacuti,pe drumul cuprins de-nfiorarea,

Apropiatei toamne,cand noptile coboara,

Pe campuri de arama o mantie usoara,

De frig si doamna e uitarea.

A tot ce-a fost iubire si floare si lumina,

Padurea de mesteacan usor si dulce geme,

Argintul ei paleste cu cea din urma vreme,

A verii...inghetata se-nalta luna plina.

Tesuta-n vraja verii,iubirea noastra pare,

Acum cand totul moare,o palida aratare,

Cu parul de intuneric si zambetul de ura,

Cuvinte-n fiorate nu pot sa mai rasune.

Surasul de durere ne-a fost incremenit pe gura,

Si mainile-nghetate nu vor sa se-mpreune,

Asemeni unui codru falnic,

Dornic de durere.

Singuratatea isi croieste drumuri supuse uitarii,

Luminile serii sau stins in umbra disperarii,

Ramase sunt doar cateva memorii,

Aduse ca omagiu in clipa dulce a disperarii.

Fuge dorul dar nu se mai opreste,

Suspinand se evapora,inaltandu-se in veste,

Odiseea chemarii rasuna cu glas inviorat,

Rasuna si muntii cu suras dat.

Numai licuricii de-ntrevad in plin intuneric,

Se straduie sa dea lumina pentru un sfesnic,

Imi pare greu dorul din sufletul care nu iarta,

Vreau plangand sa fim ca altadata.