Mă trec pe zi ce trece cu oră sau minut,
Stingând dintr-un menit de vis crepuscul
Și numai eu mă văd încă de la un prim sărut;
Mă trec pe lâng-oglinzi și trag cu ochiul
Și m-amăgesc că sunt mereu același, retușat minuscul
Zicând; ”Sunt mult mai bine c-alții!”... Mi-e deochiul!

Mă trec o genă în urme de urmași
-Ce-ar fi ai mei- m-aseamăn, omenire
Dar tot eu nu-s de-al lor, nu-i am chezași...
Mă trec cu un profund, adânc, regret
Că nu rezist când știința va cunoaște nemurire...
Mă păcălesc că vreau... C-o să mă mai repet.

Mă trec, nevrând s-o fac cu obstinență
Crezându-mă deasupra celor ce-au trecut și s-au uitat,
Dar n-am alți aliați, nu-i nicio penitență;
Mă trece gândul c-au fost toți la fel,
Gândul; ”Ce unici suntem, pierderea-i un prematur păcat!”...
Și am ascuns răspuns, verificat... Nimic nu-i eternel!
07.03.2010