|
Tulburător, cum râul crem de-nnămoliri, Mi-e sufletul ce l-am căuș de vise. Mă curg din pisc, printre caverne imprecise Cota să-mi cresc, să moștenesc slăviri.
Am stavile nenumărate-n stânci tăioase Cu răsăriri inopinate în vâltori, Am piele fină, brațele neputincioase... Sunt scrijelit, lovit, sunt fracturat, în mii de ori.
Îmi curge-n contrasens curent continu Pe căi neuronale, din centrala minții Cu stăpâniri, ce am genetic, cum părinții; Să n-am implozii, să rămân un rectiliniu.
În rictus stau, scrâșnind pios din dinți... Din pete-ntunecate-mi fac fundal... Le scuip petale roșu-aprins, ca din furnal, Să ard în scrum, săgetători fierbinți.
Pedeapsă s-am, de merit, fără pronunțare; La tot ce lumea ”potrivește”-n neputințe Să reușesc să-ndeplinesc, la toți voințe... Să fiu definitiv, la lume, o justificare! 30.07.2010
|