Cumul, de strigăte în timp, neauzite,
De suferințe, fără de ieșire
În talazul minții, diabolic în iuțire...
Cu prăvăliri, haotice-n simțiri zdrobite.
 
E lipsă de suport de ambient,
Cu rezultat fatal, în consecințe
Și false rezolvări, de suferințe...
Sfârșit, prin anacronic accident.
 
E lipsa crasă de comunicare,
Ce ar spăla, reziduri de eșec
Păstrate-n sumbra capă, de ”eveque”;
Pe-ascuns exorcizată... în condamnare.
 
Vina-i acelui ce nu moare,
Ce este partener, amic, părinte...
Indiferentul, făr’ de har, ce minte...
Ei niciodată, nu au vină, de întâmplare.
 
Trăim, printre conștiințe-n deficit...
În egoism, ne exersăm demonul.
Suntem absenți, la lecția în care omul
Ne este seamăn... și-l tratăm învinuit.
 
Sinucigașul, este o ultimă strigare,
Ecou așteaptă dintr-o lume strâmbă
Să-i fie salvator, să poată, s-o înfrângă...
E-n disperarea-i ultimă... să nu se mai omoare.
14.07.2010

In memoriam, pentru Mădălina Manole