Omul singuratic

Pe creasta muntelui de aur

Unde doar norii se-ntalnesc,

S-aude glas ca de balaur...

S-aude glas Dumnezeiesc.

 

Isi urla soarta de nimic,

Si-si cauta un loc sa moara

Saracul om e garbovit,

Si-ncep toate sa-l doara.

 

Din fata lui alba si lunga,

Se vad priviri spre alte zari.

Nervos si singur  isi alunga...

Toti aburi din nari.

 

De lume nu mai are dor,

Isi sapa singur un mormant.

Cu palmele slabe ce-l dor,

Caci vrea sa moara sub pamant.

 

Si sapa de un timp incoace,

Inainteaza tot pe loc.

In palme simte zeci de ace,

Caci palmele ii coc.

 

Pamantu-i dur si nu se sparge,

Cu ura striga catre cer.

Iar cerul parca vrea sa-l sfarme...

Pan' ce strigatele-i pier.

Notă medie: Adaugă nota ta
Poet ConsacratClaudiu
18/02/2012
 

 marcheaza ca spam / indecent Raporteaza Poezie
Comentarii (0) Adaugă comentariul tău