Când privesc la-a lumii stemă

Văd că e tot mai pătată,

Cu a demonilor vomă

De-o culoare verde,mată;

Ce se scurge în şiroaie

De bancnote şi monezi,

Otrăvind orice suflare

Din terestrele livezi.

Otrăvit vă e şi-egoul,

Robi ai banului meschin;

Încercând să strângeţi rodul

Din sămânţă cu venin;

Trandafirii avuţiei

Ofiliţi şi plini de spini;

Ve-ţi fi-împunşi doar de regretul

Că n-aţi strâns gingaşii crini.

Se aleg drumuri greşite,

Idoli falşi zâmbesc tentant;

Nu vedeţi că banul minte

Şi-arde tot ce-i important?

Transformând crunt în cenuşă

Ce-i mai pur pe-acest pământ;

Dar purtând pe mâini mănuşă,

Nu vă lasă-amprente-n gând.

E o eră-a luptei oarbe

Pentru putrede valori,

Timp în care-un şarpe soarbe

Încântat de-aceste orori,

Tot mai mult din demnitate

Din onoare,din iubire...

Ce-ai ajuns umanitate...?!

Să ucizi pentru avere?

Nu-ţi mai văd din măreţia

Şi grandoarea de-altă dată;

Ai ajuns să-ţi vinzi copiii,

A ta mamă,al tău tată...

Se vând suflete în rate,

Se degustă-o-amară miere;

Ce-ai ajuns umanitate...

Să ucizi pentru avere...

Mângâiaţi de lacrimi seci,

Plâng micuţii nevoiaşi...

Nemâncaţi sub poduri reci,

Cad ai străzii îngeraşi.

Cad şi-imperii sfărâmate

Sub acest verde grotesc,

Ce-ai ajuns umanitate...

Ce-ai ajuns neam omenesc...

Iar c-un iz poate prea sceptic,

Plâng şi eu privind ruina

Oglindită prin retina

Unui ochi apocaliptic.

                                27.11.2011