Urme-adânci înfundate-n înnouratul, pudratul de puf,
Peste câmpu-n scaieți rari, brun-strâmbii și rupți,
Se acoperă-n treacăt de viforul plin de năduf
De-un ianuarie crud, repetat nesfârșit, ani de ani... tot mai scurți.

Înapoiul se pierde, se ascunde cu praf de ce-a fost,
-De-alb de vată ce piaptănă-n scrâșneul rece de vânt-
Doar în față-i scăparea-nentinatului, neantului frost,
Așteptat să se calce... cu frica de caldul, din negrul mormânt.

Și ochii îngheață-n tăiș de-alburii cataracte
Strânse-n pielea ce crapă-n ridate înghețuri,
Cu crezul că-ntorsul privirii-napoi, în antracte,
E-o sursă d-elan... de sărit de arșituri de viețuri.

Și-i lung anotimpul și-i culmea și-i ultim și-i greu
Și nu mai e nimeni în jur, sunt un spate de dune
Bântuite deja de trecut, ce-l ajunge în veșnic mereu,
Cu-ntrezare de-o pâclă de ceață... cu negrul ce soarele-apune.

Doar urlete-ncet, neauzite, se sting într-un bocet
Când albul se cască-n crevasă de hău, de adânc...
Sleit de pasajul imensului câmp răsădit, când și când, într-un scâncet
O sperietoare de aduceri aminte-s doar... două bețe din crâng.

Și e dus, dus, gerarul de-un nimeni aduceri aminte
Pe falsuri eresuri-credințe că-i totul etern
Și-i numai o boare de calciu-împietrit, doamne sfinte,
Sau picul de-un gând, mai frugal... zi de zile ce cern.

Pe câmpul albit, plin de dune, cu crengi în crucișul de lemn...
29.01.2011