Mamă a singurătăţii, boltă amarnic înstelată

Ce îmi picuri oare-n suflet, ce otravă minunată?

De îl simt ca pe un demon rătăcit în al lui drum

De himere şi de vise - tragic, liric şi nebun...

De ce e viaţa atât de amară şi dragostea nemuritoare?

De ce sufletul rănit îmi plînge şi inima mă doare?

De ce iubesc cu disperare şi n-am noroc să fiu iubită?

Soarele m-a părăsit, mă simt pierduta şi dezamăgită.

Odată, vai, odată! eu nu voi fi nimic,

Mai bine zis de toate, voi respira un pic,

Sufletul meu se va opri de suspinat,

Cât de frumoasă-i viaţa ce, uite, m-a uitat!

Cine eşti tu, durerea mea?

Nu te-am chemat, te-ntoarce-n sînge.

Nu-mi fura mie dragostea

Căci inimioara rău îmi plânge.

Eu iubesc...oare-i păcat să iubeşti cu adevărat?

De ce Doamne mă pedepseşti şi-n durere mă înneci?

Văd stele arzătoare pe ceru-ntunecat,

Văd lacrimile amare din sufletu-mi rănit cum cad,

Văd soarele arzător cum străluceşte cu tărie,

Iar viaţa mea e TRISTĂ, AMARĂ şi PUSTIE.....