O minge de oinist purtăm,

De roșu vânăt,striuri albe.

Cu ea decidem, de cântăm...

Și facem bile negre... albe.

Se umflă și se lasă moale,

Ca s-o simțim, că o avem.

Pornește singură și moare;

Cheie nu-i dăm, căci nu putem.

Ea, îți face rozul din obraji,

Culori de iris, le pictează...

Ne frânge-n dragoste, spre dragi;

Fără  să se vaite... nu oftează.

Aleargă, zile, ani, cu tine,

Să nu te lase, fără sânge.

Câștigă... cupe ! Pierzi... revine !

Chiar de-ai pierdut, ea, nu se plânge.

Ne dă semnal de neputință,

Când ai uitat s-o iei în seamă.

Ține la tine... Și ea-i ființă !

Ți-e partener, până... la dramă.

Cu ea, ne alegem ce ne place,

Frumosul, bunul, sau destinul.

Împunsături de simț  ne face;

Căci, ea decide, ce-i sublimul.

Se lasă greu... La neplăcut

Se strânge!  Dacă îi e frică

Se-avântă în ropot de bătut;

Doar sfat îți dă, nimic nu strică.

Nici mari pretenții nu invocă;

Să ții la ea, așa cum ține.

Căci e din suflet, nu e rocă;

De tu-i vrei rău, ea îți vrea bine.

Se zbate singură în piept,

Lumină n-are, voce nu...

În dezvoltare e expert;

Dintr-un nimic, te-a făcut... tu.

Țintit ai fost ? Ea, ți-a spus, da !

Căci doar ea știe  ce se cade...

Ai luat-o gaj.  Nu se putea

Să te înșeli... cu serenade.

Te lasă, dacă vrei s-o schimbi,

Cum o soție, ce-ai iubit.

În piept, pe alta poți să plimbi;

Tu-al ei rămâi, la nesfârșit.

Și e fragilă, și e dură.

Chiar de o pui, în bloc de gheață,

Te răsplătește cu căldură;

Ți-e singurul, bilet... de viață.

31.05.2010