|
Deși știi bine despre risipire de timp, despre amăgire, crezând cuvintele din file de cărți, multe citite, sau trăite... nu poți să-nvingi -cu nicio-mpotrivire- treceri de multe zile pierdute, dând vina pe sorți... ce-n timp ai vrea să stingi.
Ce scumpe știi că sunt minutele în scurgere definitivă și te-ncânți privindu-te-n oglindă, tot crezând că ești același, -nevăzând trecutele și dimpotrivă- ca un vânt viața-ți se perindă într-un scufund, înconjurat de-ai tăi, la fel de lași și tu te lași, te lași...
Cu câtă ușurință, prin program se pare, suntem abili să ne mințim făcându-ne din neputință impresia că nu-i nimic, nu ne-am schimbat c-un gram, că nu îmbătrânim, suntem aceeași ființă...
Dar nu -din întâmplare- până la ziua de-un declic; când frumusețea-i dusă, nimeni nu te-ascultă, nu te caută sau te evită sau devii o sursă de pagubă... sau nedorită, sau prea multă...
Este malignul presimțit de care-ai frică și-l ascunzi -chiar dacă îl refuzi nepregătit- și-i zici ”destinul”, ce nu te mai implică, ești la asfințit...
Oh, ce păcat de cum te-ai păcălit să îți porți singur pică, n-ai realizat că trecerea-ți prin spațiul lumii nu t-explică, -de timpul nu ți-ai luat, și știi oricum că-i infinit- să fi ieșit din raftu-ți prăfuit, să te fi etalat!?!... 16.02.2011
|