E atat de straniu uneori sa vrei sa spui ceva

si sa nu sti ce, constientizand culoarea cuvintelor

ca un pendul ce bate intre doi poli.

Privindu-mi nepotelul, ma regasesc in el

si ii inteleg dorinta din privire.

Din toata nebunia am scris cuvant peste cuvant

si tot ce mai puteam descifra

era numele Lui Dumnezeu.

Privind cum se topeste ceara lumanarii,

am inteles mesajul ce aveam sa il cunosc:

Vedeam cum trece timpul!

Ma temeam de lacrimi

Si ma rugam sa nu mai planga nimeni,

nu-mi doream sa nasca rauri nefertile,

cu apa sarata.

Am privit moartea ca o dragoste cu pamantul,

Insa nu e asa.

Am inteles ca e inceputul cel fara sfarsit.

Am inteles tarziu ca sunt o finta,

Iar hrana-mi e iubirea!

Dat totusi...simteam ca nu sunt auzit

Si intr-o alta zi mi-am asternut gandurile pe hartie,

sperand ca cineva le va putea descifra.

Intr-un  tarziu!!!