|
De ce mi-e tristă fiecare toamnă, Bătut cu vânt, în picuri și cu frunze, Spălat cu ploi, de tot ce-avusem muze Pe-ascunse... Că mă-ndrept încet spre iarnă?
Se moare fizic, timpul, anual Mă păcălind că-i doar, moral, un ciclu; Pierzându-mă perpetuu-ntr-un periplu Fără de-ntors... În solul de fundal.
Mă pierd din mine, într-un melancolic, La trist repetitiv de Nou de An -Un mincinos, că ce-i trecut e van- Pentru un miez de noapte... Euforic.
Toamnă îs încă, în culori de foi, Ce-s întrupări de suflete scadente De vieți pierdute, sau intermitente... Prescrisele de Dumnezeul... Dintre noi.
Mi-e toamna una singură și-i scurtă În timp -mai scurt... de când eram copil- Și-i fără-ntors, mi-e veșnicul exil, Cu apa vieții... Ce definitiv se zvântă.
M-am prins, în jocul recapitulării, De anotimpuri ce-am în inventar; Sunt reciclat cu fericirea dată-n dar De visul minții... De-a răpi clipe uitării.
Dar din păcate, tot, rămâne vis -Fără întoarcere reală inapoi- E toamna-mi colorată, printre voi, Dintr-un contract... Cu viața-n compromis. 04.11.2010
|