miercuri, 14 noiembrie, 2018

Iubita mea,

Iubita mea,

A fost odată ,a fost demult,
A fost ca niciodată.
Un tânăr ce în gând visa,
La o frumoasă fată.

El ziua nu făcea nimic,
La fată se gândea.
La fata ce-o vedea în vis,
Al cărui nume îl rostea.

De ea era îndrăgostit,

De ea la nebunie.

Şi era mult îndrăgostit,

De ea pentru vecie.

Era îndrăgostit de ea,

De tot ce îl înconjura.

Era îndrăgostit de ea orbeşte,

Neconcepand că el o părăseşte.

 

Şi tot aşa trecut – au zile,
Trecut-au luni, trecut-au ani.
Până-ntr-o zi ce el se stinse,
Şi o lăsa cu lacrimi mari.

El a murit fără să-i spună,
Că o iubea ca pe-a sa mumă.
Şi de la el din inimioară,
El nu putea s-o dea afară.

Dar timpul trece prea în grabă,
Şi tot ce-a fost el a uitat.
Doar mama lui la ceas de seară,
Se-apropie de catafalc.

Şi la mormântul lui sădiră,
Un brad ce falnic se-nalţa.
Îmbrăţişat fiind doar de lună,
Şi-a mamei lacrimi ce vărsa.

Acest brăduţ, a fost sădit,

De mama lui îndurerată.

În locul unde s-au iubit,

Băiatul ei cu mândra fată.

 

Şi-n loc de apă jos a curs,

Doar lacrimi multe au picurat.

Din ochii ei ele au ajuns,

La bradul tânăr ce-a plantat.

 

Acum el stea era pe cer,

Că acolo sus i-şi avea locul.
El fiind al cerului străjer,
El singur blestemă norocul.

Văzând atâta suferinţă,
Ce a lăsat în urma lui.
Se hotărî din cer să fugă,
Şi-n marea albastră se topi.

Ieşii la mal, trup fără suflet,
Cu ochii goi şi alb ca ceara.
O umbră ce păşea desculţă,
Dorea nespus să-şi vadă mama.

Intră încet în casa mamei,
Purtat pe-o aripă de vânt.

Trezeşte-te tu scumpă mamă,
Eu m-am întors la tine pe pământ,

Ajunge mamă atâtea lacrimi,
Că acolo-i bine unde sunt.
Tu stai în pat priveşte cerul,
Şi plângi feciorul ce-ai pierdut.

 

Dragă mamă îţi cer iertare,

Eu n-am vrut decât iubire.

Ştiu că sufletul te doare,

Şi-ai rămas cu amăgire.

De acolo din cer de sus,

Eu mă rog la Dumnezeu.

Să îţi fie bine ţie,

Jos aici pe acest pământ

 

Sunt steaua ce străluceşte,
Te veghează în miez de noapte.
Lângă tine sunt aproape,

Şi vin zilnic pe pământ.

Zilnic eu îţi sunt aproape,

Pentru tine eu mă rog.

Să-ţi dea Domnu sănătate,

Fiindcă m-ai crescut frumos.

Ai fost mândră pentru mine,

Când pe lume mai adus.

Dar acum eşti în suspine,

Căci feciorul ai pierdut.

 

Trupul lui flămând, sărac,
Se apropie încet de pat.

El mâna mamei îi atinge,

Şi deodată începe a plânge.

Timid acum, deschide mama ochii,
Iar lacrimile calde îi inundă.
Să fie oare în noapte-un vis?!
Şi încet începe să-i răspundă:

Cum să nu plâng?! Tu ai murit!
Şi vii acum la mine?
În chip de lut cu ochii plânşi,
Spunându-mi că ţi-e bine?!

 

Ce mamă crezi pe lumea asta,
Copile fără minte?!
Că va uita şi-i va fi bine,
La fel ca înainte?!

Te văd acum numai în vise,
Te regăsesc în amintiri.
Cum pot copile să trec peste,
Căci tu la mine nu mai vii.

Dar noaptea este pe sfârşite,
Şi soarele pe boltă apare.

Iar visul care se născu –se,
În mare iarăşi se întoar-se.

Secunde grele acum par ani,
Şi nimeni nu le înţelege.
De ce el încă nu-şi găseşte,

Un loc sub bolta aceia rece.

Clipii din ochi numai odată,
Din mare iarăşi iese viu.
Iar paşii lui grăbiţi îl poartă,
Spre fata care-o iubi.

Câtă tristeţe şi durere,
Cuprinde chipul fetei blânzi.
Ea nu mai are în ochi sclipire,
Nici lacrimi de atâta plâns.

Oftează-ntr-una noaptea-ntreagă,
De dorul lui şi ea se stinge.
Priveşte bradul cum se-nalţă,
Şi-ar vrea să treacă-nemurire.
El de-ar putea ar strânge-o tare,
La pieptul lui ca în trecut.
Şi i-ar fura o sărutare,

Aşa cum el făcea demult.

Dar oare cum să facă asta?
Când este doar un chip de lut?!
Şi nici să plângă numai poate,
Şi nici s-o ia de la-nceput.

Nu-ţi fie teamă draga mea,
Eu sunt al tău iubit fugit din stele.
Cu ochii goi cu trupul rece,
Chemat acum de-a ta durere.

Nu irosi frumoasa clipă,
Cu întrebări ce n-au răspuns.
Nu plânge şi nu-ţi fie frică,
Sunt eu, iubitul tău din cer de sus.

Iubirea ce ţi-o port nu moare,
Deşi eu suflet numai am.
Te văd plângând şi rău mă doare,
Te rog tu şterge-mi lacrima.

Povestea noastră de iubire,
N-are hotar şi nici sfârşit.
Oricât e viaţa de subţire,
Şi astăzi eu sunt cel pierit.

Mă sperii acum şi îmi este frică,
Tu numai eşti cel ce era.
Privirea ta parcă – i de sticlă,
De azi mi îngheaţă inima.

Suflarea ta atât de rece,
Ce pare un suflet rătăcit.
Şi-n noaptea repede ce trece,
Se pierde el cum a venit.

Şi norii negrii se adună,
Ce freamăt mare este-n cer.
Destinul strigă adunarea,
Şi-acum se-ndreaptă către el.

 

E viaţa, moartea împreună,
Păşesc printre priviri şi şoapte.
Neînţelegând atâta zarvă,
Deşi acum le ştiu pe toate.

Veni şi soarele şi luna,
Şi toate astrele din cer.
Dar dintre toţi lipsea doar una,
Păzită de un vechi străjer.

Din temniţa întunecată,
El nu înţelege ce urmează.
Că va fi dus la judecată,
În faţa morţii şi a vieţii.

Chiar pază-n temniţă de lăsa,
Am să mă arunc iarăşi în mare.
Îndată noaptea ce se lăsă,
Şi om să fiu la înfăţişare.

De – ai fi iubit şi tu vreodată,
Ai şti ce greu îmi este dorul.
Deschide-mi poarta ferecată,
Să pot din nou ca să îmi iau zborul.

Pe când el se ruga să scape,
Cutremurata – au toţi pereţii.
Sosita – au oastea din cetate,
Să-l ia să-l ducă-n faţa morţii.

Acolo-n sală îi şi destinul,
Acolo-n sală e şi viaţa.
Să-l judece, să-i dea pedeapsa,
Fiindca-ndrazni să-şi schimbe faţa.

Jos pe pământ, aceleaşi lacrimi,
Sunt multe nopţi ce au trecut.
Iar steaua lui de multă vreme,
Pe cer ea n-a mai apărut.

Se aruncă iar din nou în mare,
Coboară iară pe pământ.
Acolo-s multe semne de-ntrebare,
Fără răspunsuri mă frământ.

Aşa-l striga mereu copila,
Neînţelegând acum nimic.
Dar soarta lui îşi schimbă fila,
Va fi iertat sau pedepsit?

Ne-am adunat astăzi cu toţii,
Să judecăm a tale fapte,
În faţa vieţii şi a morţii,
Ai să răspunzi pentru păcate.

Cereasca lege ai încălcat,
Când ai fugit din locul tău.
Şi-n chip de om te-ai arătat,

Tu săvârşind mare păcat.

Îţi înţeleg dorul şi chinul,
Să ştii nimic nu poţi schimba.
În viaţă aşa ţi-a fost destinul,
Să laşi de tânăr lumea ta.

Şi să-nţelegi că nu e bine,
Tu să să revenii printre cei vii.
De ce să-i tulburăm copile,
Cu chipul nostru de stafii?

Eu n-am ştiut ca-n calc vreo lege,
Şi ce-am făcut a fost greşit.
Vroiam s-alin din suferinţă,
Ce s-a născut când am pierit.

N-am vrut să supăr viaţa, moartea,
Şi nici măcar destinul, eu.
De chipul mamei mi-a fost dor,
Să nu-l mai plângă pe fecior.

Recunosc că doar o dată,
Mi-am lasat locul din cer.
Fost-am eu fugit la fată,
Pentru tot iertare i-mi cer.

De- aş putea întoarce timpul,
Le-aş face ca la-nceput.
Nu mă sperie niciunul,
Totul îi nepriceput.

Cum din greşeli se-nvaţă toate,
Putem acum să-ţi dăm iertare.
Dar stai şi meditează oare,
Vei sta închis fără scăpare?

Şi pleacă acum să-ţi reiei locul,
Pe bolta albastră înstelată.
Să nu-ţi încerci iarăşi norocul,
Nicicând în om să fii la faţă.

Aruncă-te din nou în mare,
Coboară iară pe pământ.
Am numai semne de-ntrebare,
Fără răspunsuri mă frământ.

Privesc spre cer dar gol e locul,
De prea mult timp n-ai apărut.
Aprins în inimă mie focul,
De dorul tău, de-al tău cuvânt.

Cum poţi să fii atât de rece,
Chemarea mea să n-o auzi?!
Vino iubite şi petrece,
Măcar un ceas şi-apoi să fugi.

Ascuns acolo-n nori blestema soarta,
Şi-n spre pământ s-ar arunca.
În mare iar să-şi schimbe faţa,
Dar cum?! Când toţi îl condamna.

Iar toate acestea se repetă,
Noapte de noapte, zi de zi.
Se aruncă iar ca o cometă,
Din mare iarăşi om ieşi.

Şi încălca iar legea cerească,
Iubirea lui i-atât de mare,
Şi-l face iarăşi să greşească.
Şi să dea curs la a ei chemare.

Nu-ţi fie teamă draga mea,
Sunt eu iubitul tău din stele.
Şi marea i-mi este mama mea,
Iar tata-i dorurile grele.

Veni la tine acum să – ţi spun,
Că n-am s-o mai pot face.
Cât pe pământ aici am stat,
Acolo-n cer m-au judecat.

Să fiu iertat să-mi reiau locul,
Le-am spus că am să uit de lume.
Dar am văzut că i-ţi plâng ochii,
Şi am fugit pe-ascuns la tine.

Va trebuii să-ţi urmezi soarta,
Destinul cum îţi este scris.
Să nu mai plângi pentru o iubire,
Că – noaptea aceea ea s-a stins.

Se pare că în viaţă banii,
Pot cumpăra aproape tot.
Iar hoţii ace ia-mi vroiau anii,
Aşa-mi ajuns azi să socot.

Eu nu aveam decât iubire,
Eu n-am avut averi, nici bani.
Şi mi-au cerut să uit de tine,
De vreau în viaţă mai mulţi ani.

Şi-am mai crezut că poate toate,
Vor reveni la locul lor.
Averea-l schimbă şi pe frate,
Şi poate chiar ucid e-un om.

Ascultă-mă cu luare aminte,
Tot ce îţi spun e-adevărat.
Am fost ucis de-al tău părinte,
Cu bani şi moartea a cumpărat.

Fata ieşi plângând pe uşă,
Şi se opri la mama ei.
Stând în genunchi, de mâini o prinse,
Privindo-n ochi îi spuse ei:

Te rog să-mi spui tu dragă mamă,
Ce-nseamnă averea pe pământ?
Şi dacă bani… ei pot, mamă,
Să schimbe omu-ntr-un minut?

Mai spune-mi mamă spune-mi mie,
Cu banii poţi să cumperi viaţa?
Şi dacă această lăcomie,
E mult mai rece decât gheaţa?!

Dar ce-ai păţit copila mamii?
Ce întrebări nu îţi dau pace?!”
Spune-mi mamă de pot banii,
Două vieţi că să despartă?!”

Cu banii tu poţi lua multe,
Căci şi preţul lor ei au.
Cumpără iubiri tăcute,
Foarte mulţi pe ei se dau.

Spune-mi mamă dacă banii,
Pot schimba viaţa în moarte.
Dacă  mai presus de toate,
Banii sunt o răutate?!

Noaptea aceea îndurerată,
Atunci când tâlharii răi.
Vroiau doar banii fure,
I-au luat viaţa pentru ei.

Am scăpat şi sunt în viaţă,
El a trebuit să moară.
Spune-mi te rog dacă ştii,
Cine a pus pe el o gheară?!”

Averea – i mamă  vicleană,
Poate naște lăcomii.
Pe mulţi prinde în capcană,
Oameni mari şi pe copii.

De ce a trebuit să moară?!
Ce să-ţi spun copila mea?
Asta –i viata precum strada,
Ne naştem, ieşim din ea.

Cum e scris ne ducem traiul,
Trecând prin bune şi rele.
Când atunci ne chemă Raiul,
Lăsăm toate-n urmă, cele…

Unii mor chiar de copii,
Alţii par uitaţi de moarte.
Cum ţi-e dat s-o împlini,
Chiar de ai bani, nu cumperi toate.

Înţeleg măicuţă dragă,
Văd că dragostea de bani.
Unii astăzi chiar o neagă,
Şi din viaţa-ţi fură ani.

Ca să nu-şi piardă averea,
Şi de el să mă despartă.
Iubirea -i dulce ca mierea,
Nu de banii lui legată.

N-am crezut că-n ăsta lume,

Într-o zi se va plăti.

Iubirea adevărată,

Cu mult sânge e udată.

 

Şi văzând că n-o să poată,
Să-l facă să dea uitării.
Cu bani viaţa-i fuse luată,
Mai devreme maică dragă.

Şi de acuma mamă dragă,

Eu nu vreau ca să jeleşti.

Vreau să-ţi spun că a ta fată,

De azi tu n-ai so mai vezi.

 

Dacă pentru voi iubirea,

N-a însemnat decât doar bani.

Vreau să-ţi spun iubită mamă,

Mult mai grea e despărţirea.

 

Şi în miez de noapte fata,
Fugii desculţă cu lacrimi.
Lăsă -n urmă mamă, casa,
Şi ale sale multe patimi.

Tot fugind îşi pierdu urma,
Noaptea – i rece şi ploioasă.
Ea pe brad punându-şi mâna,
Căzu jos neputincioasă.

Tu sari din nou iar în mare,
Coboară iar pe pământ,
Vino te rog ieşi în cale,
Vino iară la mormânt.

Vino acolo în mare grabă,

Eu te-aştept şi te doresc.

Te-am iubit o viaţa-n treagă,

Eu pe tine te iubesc.

 

Orice ar fi în lumea asta,

Fără tine nu concep.

Chiar de-i bună, chiar de-i rea,

Fără tine nu trăiesc.

 

Dacă acolo pe pământ,

Lumea este foarte rea.

Vreau să vin acum iubite,

Lângă tine în mormânt.

De azi vom fi împreună,
Şi voi fi mireasa ta.
A iubit numai averea,
De azi asta va avea.

Vreau aici să stau cu tine,

Şi în braţe să mă strângi.

Lângă tine i-mi este bine,

Pe pământ şi în mormânt.

 

Cum a făcut nu se ştie,
Trupul fetei fu găsit.
Şi tot ce s-a putut scrie,
Că aşa ia fost ursit.

Şi de atunci când suflă vântul,

Doi iubiţi nevinovaţi.

Parinţi-s numai cu gândul,

Că-n pământ ei i-au băgat.

Lângă bradu acela mare,
Şi-a găsit fata sfârşitul.
Şi de acum pe cer apare,
Numai ea şi cu iubitul.

Când plouă, povestea spune,
Cei doi lacrimi mereu varsă.
Mândrii – s de-a lor regăsire.
De dorul celor de acasă.

Ei sunt două stele –n cer,
Pe vecie împreunate.
Doar în zorii zilei pier,
Peste noapte strâns legate.

 

dodorel62 – Severin

 

se încarcă...

Despre dodorel62

avatar

Răspunde

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>